Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

La ușa milostivirii (rugăciune către Maica Domnului) de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul Preasfanta Maica si Fecioara, Nadejdea sufletului meu, Tu esti a mea mijlocitoare La Milostivul Dumnezeu. De n-ar avea in ceruri lumea Rudenie de pe pamant, Atunci ar fi pustie viata, Asemenea unui mormant! De nu erai Tu primavara A veacului intelenit, Ar fi ramas de-a pururi iarna Si soarele n-ar fi zambit. De n-ai fi revarsat Tu zorii Peste pamantul adormit, Atuncea umbra cea de moarte Ar fi ramas fara sfarsit. Iar astazi, Preacurata Maica, Cand toti ne-am abatut la rau, De nu Te vei ruga fierbinte Ne paraseste Fiul Tau! Trimite semn de pocainta Poporului nedumerit Si ada iarasi la credinta Pe sufletul cel ratacit! Dezleaga, Preacurata Maica, Catusele celor robiti Si daruieste-le rabdare Crestinilor napastuiti! Semnul Sfintei Cruci de Sfântul Ioan Iacob Semnul crucii este noua Scutul cel mantuitor Care departeaza raul Si ne da la toate spor. Deci sa facem cum se cade Crestinescul nostru semn, Caci vrajmasii fug atuncea Ca de preacinstitul lemn. Iar acei ce bat in cobza Si pe cruce o ingana, Au samanta necredintei Si pecete rea la mana! N-au evlavie in suflet, Nici rusine la obraz Plecaciune nu pot face Ca-i “boierul pe grumaz”! Domnul cerurile pleaca Pentru neamul omenesc, Iar la El sa-si plece capul- Multi crestini nu se silesc. El intinde sus pe cruce Mainile dumnezeesti, Tu macar a face “semnul” Omule nu te silesti. El ne mantuie crestine Savarsindu-Se pe lemn, Iara tu socoti rusine Taina Sfintei Spovedanii de Sfântul Ioan Iacob Taina Sfintei Spovedanii O cunoastem din predanii, Cat de mare rol anume Are, pentru-ntreaga lume Pentru ea, Mantuitorul A vorbit la-ntreg poporul, Ca nu este mantuire Fara de marturisire. Pentru ca Hristos ne-nvata, Sfintii Apostoli dau povata Sa ne spovedim mereu Slugilor lui Dumnezeu. Pentru taina pocaintei Au grait, de-asemeni sfintii Ei canoane au fixat Sa ne spovedim curat. Si Biserica ne cheama, Si ne-nvata ca o mama, Si cu multa umilinta Sa venim la pocainta. Pocainta-i taina mare Data pentru fiecare Pentru drept si pacatos Care crede in Hristos. Pentru tanar si batran Pentru sluga si stapan Pentru cel de la amvon Pentru cel ce sta pe tron. Pentru turma si pastori, Pentru cei din inchisori, Pentru cel ce zace-n pat, Pentru tot cel botezat. Si precum ne-nvata Crezul Spovedania-i botezul Care spala, care curma Tot pacatul, fara urma. De voiti mai mult sa stiti In Scriptura sa cititi; Veti gasi exemple multe De-ar fi cine sa le-asculte. Oare frate, n-ai vazut Pe David cand a cazut, Cum s-a spovedit curat Lui Nathan ce l-a mustrat? Chiar si Petru, ravnitorul, Si-a tradat Mantuitorul, Ba si-n public s-a jurat: “Nu-l cunosc, cu- adevarat!” Iar cand Domnul l-a privit Petru, jalnic s-a cait Si a plans in toata viata Umezindu-si zilnic fata. Apoi, Pavel, tot la fel Nu a plans destul si el? Cand pe multi crestini lega si la Templu-i aducea? Si cati sfinti si cuviosi N-au iesti din pacatosi? Care-au plans si-au suspinat Pentru orisice pacat. Tot mereu parintii nostri Si parintii dragi ai vostri, Post de post se spovedeau Si mereu se-mpartaseau. Ei nu amanau cu anii Taina Sfintei Spovedanii, Ci faceau cu pregatire Sfanta lor marturisire. Si n-aveau atunci ca noi Viata buna, ci nevoi, N-aveau carti de rugaciune, Nici biserici mari si bune. N-aveau preoti multi in sate, Dar vezi, nici asa pacate, Nu cantau ca noi frumos, Ci traiau dupa Hristos. Nu spuneau din gura multe Ci doreau mai mult s- asculte, Orice vorba, orice sfat Le primeau cu-adevarat. In “bratele parintesti” de Sfântul Ioan Iacob Ramas de mic orfan pe lume, Ca un copil al nimanui, Mi-am pus nadejdea mea spre Domnul Cerand de-a pururi mila Lui Bunica, Dumnezeu s-o ierte, Mi-a semanat de timpuriu In suflet tainele credintii Si rodul lor ma tine viu O, scumpa mea batrana sfanta Eu, tot ce am iti datoresc, Caci m-ai adus la cunostinta Parintelui Celui Ceresc “Cand tatal meu” (cum zice psalmul) “Si mama mea m-au parasit, Atuncea Domnul cel din ceruri La sanul milei m-a primit Deci, suflete al meu smerite Intraripeaza-te mereu, Prin rugaciune prea fierbinte Si dragoste spre Dumnezeu. Privind in inima cu mintea Sa cauti tainicul izvor, Din care viata se adapa Cu darul cel mantuitor Urmeaza calea mantuirii Traind in pace singurel Si toata grija cea lumeasca S-o lepezi astazi pentru El. Dorul bunicii de Sfântul Ioan Iacob- Hozevitul Pe prispa casei sta la soare Batrâna cu nepotul ei, Privind duios acum în zare, Cum zboara cârd de funigei. Pe spatele încovoiate Cad perii albi de sub tulpan Si singura ei mângâiere E nepotelul cel orfan. Fiind acuma sarbatoare, Batrâna pe nepot l-a pus Ca sa citeasca dintr-o carte Cu <>. Dar numai cât începe rostul Si dânsa prinde iar a plânge, Incât în pieptul lui cel fraged Prunceasca inima se frânge! - <>? Cu vocea ei nespus de dulce, Si înecata în suspin, Rosteste catre el, privindu- l Ca niciodata mai blajin: - <> - <> Sau pentru ce nu s-a întors?>> - <> - <> - <>! De tatal tau nu stiu acuma, Iar maica ta, saraca, nu-i! Maxim, când a plecat de- acasa, Mai mult ca toate m-a rugat - Sa fiu ca mama si parinte Pentru micutul lui baiat! Mereu astept cu nerabdare Sa vina dânsul din <> Si vad ca <> Nu spun nimica despre el. Ma uit în zare totdeauna Si uneori eu stau la drum, Având asa închipuirea Ca poate vine el acum. Aud ca el a fost în lupta Cu ungurii peste Carpati Si multi din regiment cu dânsul Au fost prizonieri luati. De asta înca trag nadejde, Ca poate sa-l mai vad venind, Dar anii trec si bucuria Mereu se-arata zabovind! Si nu mi-ar fi asa de jale Când te-as vedea mai marisor; Dar iata, esti abia de-o schioapa Si eu ca mâine poate mor! Ca mine nimeni n-are mila Sa-ti poarte grija, fiul meu, Decât doar singur Milostivul Si înduratul Dumnezeu! La El sa-ti pui toata nadejdea, Pe El sa-L rogi mereu fierbinte, Ca El fiintelor sarmane Le este <>! Când maica-ta era în viata, Am pus atunci fagaduinta, Sa merg la Sfânta Mânastire, Grijindu-ma de pocainta. Dar parasindu-te parintii A fost nevoie sa te cresc, Si n-am avut, saraca, parte De cinul cel calugaresc! De-ar face Dumnezeu prin tine Plinirea sfântului meu dor! Sa am si eu o mângâiere Ca te-am pazit ca un odor! >> Stergându-se la ochi batrâna, Saruta pe nepot cu drag, Iar el citeste mai departe Al <> Sfânt sirag! Epigrama de Sfantul Ioan Iacob Daca nu se duce mintea Sus la ceruri sau la moarte, Prea usor se rataceste La vorbirile desarte. Si de nu se odihneste Mila pacii intru noi, Vom gasi mereu pricina De gâlceava si razboi. Iar cand nu ne dam silinta Spre cunoasterea de sine, Cântarim mai totdeauna Numai faptele straine. Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca de Sfantul Ioan Iacob In vremea noptii langa apa In lunca Sfantului Iordan Asteapta cautand in zare Un pustnic Calamonitean. Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdator Si tot privesti in “ceea parte” Cu ochiul tau iscoditor? Ai pus vreo undita in apa Si n-o gasesti la locul ei Sau la loc mai bun de pescuire De ceea parte poate vrei? Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu zi Si-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui! Asa s-ar fi mirat oricine Vazandu-l pe batran sezand La miezul noptii langa apa (Pescar pe el l-ar fi crezand). Dar dupa cum se vede treaba Nu-i este lui de pescuit De sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit. Privind mai bine, vom cunoaste Ca este “Pustnicul Zosima”, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima. Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviincios Avand dumnezeiescul Sange Cu Sfantul Trup al lui Hristos. In vremea asta el asteapta Din ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire “Sihastra de neam Egiptean”. Un an de zile se-mplinise De cand s-a inteles cu ea S-aduca “Sfintele” Batranul Si-acuma ea intarzia! In mintea lui i se strecoara O banuiala cu fior: “Dar poate nu mai sunt eu vrednic Sa vad acum acel “! Si daca vine ce voi face? De luntre nu m-am ingrijit”! Acestea cugetand Batranul Un plans amar l-a napadit. Dar numai iata ca zareste Pe Sfanta pustnica venind Deasupra apei (ca pe gheata) Mirat o vede el pasind. Pe trupul ei parlit de soare Si ca o scandura uscat Ea poarta doar o zdreanta veche Pe care Pustnicul i-a dat. In ziua cand era sa moara Atuncea s-a impartasit Si pentru asta pe Zosima Mai inainte l-a vestit. Caci vrand sa moara nestiuta I-a zis sa vie la un an S-o afle ca mai inanite De ceea parte de Iordan. Cu multa nerabdare Avva In anul urmator venind Aflat-a trupul Cuvioasei De un an de zile adormit. Iar in nisip era scrisoare Cu ziua savarsirii ei: Ca-i este numele “Maria” S-o-ngroape dupa obicei. Cantandu-i cele cuvenite Sedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealta Sa-i faca groapa in pamant! Dar, O! Minune prea slavita! Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat! Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi Cinstitul trup a ingropat! Luceferii stiintei de Sfantul Ioan Iacob Invatatii ce de astazi Tot se straduiesc mereu, Ca deplin sa dovedeasca Ca nu este Dumnezeu. Cu progresele stiintei Ca si mandrul “Lucifer”, Dansii vor sa se inalte Astazi mai presus de cer. Doua “usi” le stau in fata Si raman aici mirati, Dupa cum la “poarta noua” Sta un bou “sa ma iertati”. Una este “usa vietii” Care lor li s-a inchis, Alta este a pierzarii Care groaznic s-a deschis. Cate le ajunge capul, Se grabesc sa nascoceasca, Ca sa fabrice “viata” Si pe moarte s-o opreasca Orice uneltesti atee, Viata nu vei fabrica Iar de rafuiala mortii Nicidecum nu vei scapa. Toate cele nascocite, Cand ajungi langa mormant, N-au valoare nici ca pleava Care se arunca-n vant! Daca nu cunosti-n viata, Pe Mantuitorul tau, Vei cunoaste dupa moarte Tirania “celui rau”. Cugetari scurte Niciodata duhul nostru Nu se poate linisti Daca nu ne dam silinta “Intru Domnul a trai”. Dupa cum nu tace pruncul Cand lipseste maica sa, Tot asemenea si duhul Nu se poate alina. Intru Domnul este pacea, Intru el odihna mea, Calea cea adevarata Si acum si pururea. Cand mintea vrea sa zboare La Bunul Dumnezeu, Atunci vrajmasul tainic Ne bantuie mereu. Imprastie gandirea Ca pulberea in vant Si cauta sa traga Privirea la pamant. Priveliste desarta Ne-arata cel viclean Ca sa pogoare mintea Din “vesnicul liman”. Piatra nesimtirii mele S-a facut ca un mormant Care vesnic ma apasa Si ma trage la pamant. O, de s-ar misca odata Piatra sufletului meu Ca sa faca loc luminii Sfinte de la Dumnezeu. Intunerice de patimi Inlauntrul meu domnesc, Iar vlastarele virtutii Toate se ingalbenesc.