Poetul si talharul

Undeva, într-o cetate, trăia
un poet, care îşi folosea
talentul (darul de a scrie
versuri), primit de la
Dumnezeu, numai în rău,
căci scria poezii de prost
gust, în care Dumnezeu şi
sfinţii erau defăimaţi. De
aceea, în vremea lui,
puţini îi citeau nesuferitele
lui versuri.
Nu departe de poet, într-o
pădure, trăia un tâlhar, de
care se temea multă lume
şi care săvârşise multe
fapte rele. Totuşi, pe lângă
faptele lui cele rele, a
construit şi el, pe drumul
care trecea pe lângă
pădure, o fântână. După
un timp, când s-a terminat
firul vieţii, au murit
amândoi şi au fost duşi în
iad pentru faptele lor cele
rele. Tâlharul, pentru
faptele lui cele rele, avea
sub el o flacăra foarte
mare, ce-l acoperea
aproape tot; poetul avea
numai un foc mic care-l
ardea. Cu timpul flacăra de
sub tâlhar se micşora
pentru faptul că oamenii
care treceau pe acel drum,
unde se găsea fântâna
construită de tâlhar, se
bucurau când beau apă şi
îl pomeneau pe acela care
a construit-o, căci fântâna
avea o apă tare bună şi îşi
potoleau setea cu ea. Însă
flacăra de sub poet se tot
mărea, fiindcă oamenii
care îi citeau poeziile, se
sminteau, deveneau
necredincioşi şi din cauza
lui negau existenţa lui
Dumnezeu, pierzându-şi
sufletele. În timp ce
tâlharul mai avea doar un
foc micuţ sub el, flacăra de
sub poet se mărea mereu…
Această istorioară scoate în
evidenţă păcatul smintelii,
care este mai mare decât
alte păcate, tocmai pentru
faptul că prin ea se pierd
mai multe suflete. Una e
să faci un păcat de care să
dai răspuns înaintea lui
Dumnezeu numai tu, şi
alta e să dai răspuns de
păcatele altora, fiindcă i-ai
smintit, căci zice Hristos:
„Iar cine va sminti pe
unul dintr-aceştia mici
care cred în Mine, mai
bine i-ar fi lui să i se
atârne de gât o piatră de
moară şi să fie afundat
în adâncul mării. Vai
lumii, din pricina
smintelilor! Că smintelile
trebuie să vină, dar vai
omului aceluia prin care
vine sminteala.”(Matei
18, 6-7)