Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

La ușa milostivirii (rugăciune către Maica Domnului) de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul Preasfanta Maica si Fecioara, Nadejdea sufletului meu, Tu esti a mea mijlocitoare La Milostivul Dumnezeu. De n-ar avea in ceruri lumea Rudenie de pe pamant, Atunci ar fi pustie viata, Asemenea unui mormant! De nu erai Tu primavara A veacului intelenit, Ar fi ramas de-a pururi iarna Si soarele n-ar fi zambit. De n-ai fi revarsat Tu zorii Peste pamantul adormit, Atuncea umbra cea de moarte Ar fi ramas fara sfarsit. Iar astazi, Preacurata Maica, Cand toti ne-am abatut la rau, De nu Te vei ruga fierbinte Ne paraseste Fiul Tau! Trimite semn de pocainta Poporului nedumerit Si ada iarasi la credinta Pe sufletul cel ratacit! Dezleaga, Preacurata Maica, Catusele celor robiti Si daruieste-le rabdare Crestinilor napastuiti! Semnul Sfintei Cruci de Sfântul Ioan Iacob Semnul crucii este noua Scutul cel mantuitor Care departeaza raul Si ne da la toate spor. Deci sa facem cum se cade Crestinescul nostru semn, Caci vrajmasii fug atuncea Ca de preacinstitul lemn. Iar acei ce bat in cobza Si pe cruce o ingana, Au samanta necredintei Si pecete rea la mana! N-au evlavie in suflet, Nici rusine la obraz Plecaciune nu pot face Ca-i “boierul pe grumaz”! Domnul cerurile pleaca Pentru neamul omenesc, Iar la El sa-si plece capul- Multi crestini nu se silesc. El intinde sus pe cruce Mainile dumnezeesti, Tu macar a face “semnul” Omule nu te silesti. El ne mantuie crestine Savarsindu-Se pe lemn, Iara tu socoti rusine Taina Sfintei Spovedanii de Sfântul Ioan Iacob Taina Sfintei Spovedanii O cunoastem din predanii, Cat de mare rol anume Are, pentru-ntreaga lume Pentru ea, Mantuitorul A vorbit la-ntreg poporul, Ca nu este mantuire Fara de marturisire. Pentru ca Hristos ne-nvata, Sfintii Apostoli dau povata Sa ne spovedim mereu Slugilor lui Dumnezeu. Pentru taina pocaintei Au grait, de-asemeni sfintii Ei canoane au fixat Sa ne spovedim curat. Si Biserica ne cheama, Si ne-nvata ca o mama, Si cu multa umilinta Sa venim la pocainta. Pocainta-i taina mare Data pentru fiecare Pentru drept si pacatos Care crede in Hristos. Pentru tanar si batran Pentru sluga si stapan Pentru cel de la amvon Pentru cel ce sta pe tron. Pentru turma si pastori, Pentru cei din inchisori, Pentru cel ce zace-n pat, Pentru tot cel botezat. Si precum ne-nvata Crezul Spovedania-i botezul Care spala, care curma Tot pacatul, fara urma. De voiti mai mult sa stiti In Scriptura sa cititi; Veti gasi exemple multe De-ar fi cine sa le-asculte. Oare frate, n-ai vazut Pe David cand a cazut, Cum s-a spovedit curat Lui Nathan ce l-a mustrat? Chiar si Petru, ravnitorul, Si-a tradat Mantuitorul, Ba si-n public s-a jurat: “Nu-l cunosc, cu- adevarat!” Iar cand Domnul l-a privit Petru, jalnic s-a cait Si a plans in toata viata Umezindu-si zilnic fata. Apoi, Pavel, tot la fel Nu a plans destul si el? Cand pe multi crestini lega si la Templu-i aducea? Si cati sfinti si cuviosi N-au iesti din pacatosi? Care-au plans si-au suspinat Pentru orisice pacat. Tot mereu parintii nostri Si parintii dragi ai vostri, Post de post se spovedeau Si mereu se-mpartaseau. Ei nu amanau cu anii Taina Sfintei Spovedanii, Ci faceau cu pregatire Sfanta lor marturisire. Si n-aveau atunci ca noi Viata buna, ci nevoi, N-aveau carti de rugaciune, Nici biserici mari si bune. N-aveau preoti multi in sate, Dar vezi, nici asa pacate, Nu cantau ca noi frumos, Ci traiau dupa Hristos. Nu spuneau din gura multe Ci doreau mai mult s- asculte, Orice vorba, orice sfat Le primeau cu-adevarat. In “bratele parintesti” de Sfântul Ioan Iacob Ramas de mic orfan pe lume, Ca un copil al nimanui, Mi-am pus nadejdea mea spre Domnul Cerand de-a pururi mila Lui Bunica, Dumnezeu s-o ierte, Mi-a semanat de timpuriu In suflet tainele credintii Si rodul lor ma tine viu O, scumpa mea batrana sfanta Eu, tot ce am iti datoresc, Caci m-ai adus la cunostinta Parintelui Celui Ceresc “Cand tatal meu” (cum zice psalmul) “Si mama mea m-au parasit, Atuncea Domnul cel din ceruri La sanul milei m-a primit Deci, suflete al meu smerite Intraripeaza-te mereu, Prin rugaciune prea fierbinte Si dragoste spre Dumnezeu. Privind in inima cu mintea Sa cauti tainicul izvor, Din care viata se adapa Cu darul cel mantuitor Urmeaza calea mantuirii Traind in pace singurel Si toata grija cea lumeasca S-o lepezi astazi pentru El. Dorul bunicii de Sfântul Ioan Iacob- Hozevitul Pe prispa casei sta la soare Batrâna cu nepotul ei, Privind duios acum în zare, Cum zboara cârd de funigei. Pe spatele încovoiate Cad perii albi de sub tulpan Si singura ei mângâiere E nepotelul cel orfan. Fiind acuma sarbatoare, Batrâna pe nepot l-a pus Ca sa citeasca dintr-o carte Cu <>. Dar numai cât începe rostul Si dânsa prinde iar a plânge, Incât în pieptul lui cel fraged Prunceasca inima se frânge! - <>? Cu vocea ei nespus de dulce, Si înecata în suspin, Rosteste catre el, privindu- l Ca niciodata mai blajin: - <> - <> Sau pentru ce nu s-a întors?>> - <> - <> - <>! De tatal tau nu stiu acuma, Iar maica ta, saraca, nu-i! Maxim, când a plecat de- acasa, Mai mult ca toate m-a rugat - Sa fiu ca mama si parinte Pentru micutul lui baiat! Mereu astept cu nerabdare Sa vina dânsul din <> Si vad ca <> Nu spun nimica despre el. Ma uit în zare totdeauna Si uneori eu stau la drum, Având asa închipuirea Ca poate vine el acum. Aud ca el a fost în lupta Cu ungurii peste Carpati Si multi din regiment cu dânsul Au fost prizonieri luati. De asta înca trag nadejde, Ca poate sa-l mai vad venind, Dar anii trec si bucuria Mereu se-arata zabovind! Si nu mi-ar fi asa de jale Când te-as vedea mai marisor; Dar iata, esti abia de-o schioapa Si eu ca mâine poate mor! Ca mine nimeni n-are mila Sa-ti poarte grija, fiul meu, Decât doar singur Milostivul Si înduratul Dumnezeu! La El sa-ti pui toata nadejdea, Pe El sa-L rogi mereu fierbinte, Ca El fiintelor sarmane Le este <>! Când maica-ta era în viata, Am pus atunci fagaduinta, Sa merg la Sfânta Mânastire, Grijindu-ma de pocainta. Dar parasindu-te parintii A fost nevoie sa te cresc, Si n-am avut, saraca, parte De cinul cel calugaresc! De-ar face Dumnezeu prin tine Plinirea sfântului meu dor! Sa am si eu o mângâiere Ca te-am pazit ca un odor! >> Stergându-se la ochi batrâna, Saruta pe nepot cu drag, Iar el citeste mai departe Al <> Sfânt sirag! Epigrama de Sfantul Ioan Iacob Daca nu se duce mintea Sus la ceruri sau la moarte, Prea usor se rataceste La vorbirile desarte. Si de nu se odihneste Mila pacii intru noi, Vom gasi mereu pricina De gâlceava si razboi. Iar cand nu ne dam silinta Spre cunoasterea de sine, Cântarim mai totdeauna Numai faptele straine. Savarsirea Cuvioasei Maria Egipteanca de Sfantul Ioan Iacob In vremea noptii langa apa In lunca Sfantului Iordan Asteapta cautand in zare Un pustnic Calamonitean. Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdator Si tot privesti in “ceea parte” Cu ochiul tau iscoditor? Ai pus vreo undita in apa Si n-o gasesti la locul ei Sau la loc mai bun de pescuire De ceea parte poate vrei? Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu zi Si-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui! Asa s-ar fi mirat oricine Vazandu-l pe batran sezand La miezul noptii langa apa (Pescar pe el l-ar fi crezand). Dar dupa cum se vede treaba Nu-i este lui de pescuit De sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit. Privind mai bine, vom cunoaste Ca este “Pustnicul Zosima”, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima. Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviincios Avand dumnezeiescul Sange Cu Sfantul Trup al lui Hristos. In vremea asta el asteapta Din ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire “Sihastra de neam Egiptean”. Un an de zile se-mplinise De cand s-a inteles cu ea S-aduca “Sfintele” Batranul Si-acuma ea intarzia! In mintea lui i se strecoara O banuiala cu fior: “Dar poate nu mai sunt eu vrednic Sa vad acum acel “! Si daca vine ce voi face? De luntre nu m-am ingrijit”! Acestea cugetand Batranul Un plans amar l-a napadit. Dar numai iata ca zareste Pe Sfanta pustnica venind Deasupra apei (ca pe gheata) Mirat o vede el pasind. Pe trupul ei parlit de soare Si ca o scandura uscat Ea poarta doar o zdreanta veche Pe care Pustnicul i-a dat. In ziua cand era sa moara Atuncea s-a impartasit Si pentru asta pe Zosima Mai inainte l-a vestit. Caci vrand sa moara nestiuta I-a zis sa vie la un an S-o afle ca mai inanite De ceea parte de Iordan. Cu multa nerabdare Avva In anul urmator venind Aflat-a trupul Cuvioasei De un an de zile adormit. Iar in nisip era scrisoare Cu ziua savarsirii ei: Ca-i este numele “Maria” S-o-ngroape dupa obicei. Cantandu-i cele cuvenite Sedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealta Sa-i faca groapa in pamant! Dar, O! Minune prea slavita! Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat! Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi Cinstitul trup a ingropat! Luceferii stiintei de Sfantul Ioan Iacob Invatatii ce de astazi Tot se straduiesc mereu, Ca deplin sa dovedeasca Ca nu este Dumnezeu. Cu progresele stiintei Ca si mandrul “Lucifer”, Dansii vor sa se inalte Astazi mai presus de cer. Doua “usi” le stau in fata Si raman aici mirati, Dupa cum la “poarta noua” Sta un bou “sa ma iertati”. Una este “usa vietii” Care lor li s-a inchis, Alta este a pierzarii Care groaznic s-a deschis. Cate le ajunge capul, Se grabesc sa nascoceasca, Ca sa fabrice “viata” Si pe moarte s-o opreasca Orice uneltesti atee, Viata nu vei fabrica Iar de rafuiala mortii Nicidecum nu vei scapa. Toate cele nascocite, Cand ajungi langa mormant, N-au valoare nici ca pleava Care se arunca-n vant! Daca nu cunosti-n viata, Pe Mantuitorul tau, Vei cunoaste dupa moarte Tirania “celui rau”. Cugetari scurte Niciodata duhul nostru Nu se poate linisti Daca nu ne dam silinta “Intru Domnul a trai”. Dupa cum nu tace pruncul Cand lipseste maica sa, Tot asemenea si duhul Nu se poate alina. Intru Domnul este pacea, Intru el odihna mea, Calea cea adevarata Si acum si pururea. Cand mintea vrea sa zboare La Bunul Dumnezeu, Atunci vrajmasul tainic Ne bantuie mereu. Imprastie gandirea Ca pulberea in vant Si cauta sa traga Privirea la pamant. Priveliste desarta Ne-arata cel viclean Ca sa pogoare mintea Din “vesnicul liman”. Piatra nesimtirii mele S-a facut ca un mormant Care vesnic ma apasa Si ma trage la pamant. O, de s-ar misca odata Piatra sufletului meu Ca sa faca loc luminii Sfinte de la Dumnezeu. Intunerice de patimi Inlauntrul meu domnesc, Iar vlastarele virtutii Toate se ingalbenesc.

glasul constiintei

Iata
lumea
te
indeamna
La
rasfatul
ei
Si plecandu-te chemarii,
Prada esti destrabalarii.
Haine noi acum la moda,
Trebuie sa ai,
Iar a sufletului haina
Cum o vei pazi in taina?
Plecaciuni cu lingusire
Trebuie sa stii,
Iar cand stai la Rugaciune
Nu mai este plecaciune.
Vizitari cu multa fala
Trebuie sa faci,
Iar la Sfanta Liturghie
Stai cu inima pustie.
Cu stiintele naturii
Mintea ti-ai hranit,
Iar ceva din vesnicie
Mintea ta nimic nu stie.
Pana cand mai este vreme
Cauta-ti liman,
Daca soarele se pleaca,
Luntrea vietii se ineaca.
Fugi de lumea cea desarta
Plina de sminteli,
Si cu flacara credintii,
Tine calea pocaintii.
Lasa cartile profane
Fara capatai
Si le ia pe cele sfinte
Ca sa prinzi ceva la minte.
La prietenii din lume
Nu te potrivi,
Ci sa ai prietenie
Cu cinstita curatie.
Mintea ta este faclie
Fara untdelemn,
De la Domnul cere mila
Pana cand mai ai “festila”.
Vantul rau al necredintii
Canta la urechi,
Si de uiti “chemarea
sfanta”
Vei juca precum iti canta.
Tine minte frica mortii,
Nu uita de ea,
Cine nu-i deprins s-o
poarte,
Sufletul isi da la moarte.
Rugaciune cu trezvire
Cauta sa ai
Caci prin darul rugaciunii
Piere duhul uraciunii.
Inaltarea cea desarta
Grabnic s-o arunci,
Caci la gandul inaltarii
Bate vantul desfranarii.
Cu naravul trandavirii
Nu calatori,
Caci pe urma trandavirii
Vine boala nesimtirii.
Fii cu dragoste curata
Catre Dumnezeu,
Parasind pe cea trupeasca
Pentru cea Dumnezeiasca.
Spre adancul umilintii
Pleaca-te mereu,
Caci din “apa umilintii”
Au baut in viata sfintii.
Sfantul Ioan Iacob
Hozevitul

o, om

O,
om,
ce
mari
raspunderi
ai
De
tot
ce
faci
pe
lume,
De
tot
ce spui, in scris sau grai
De pilda ce la altii dai,
Caci ea, mereu, spre iad
sau rai
Pe multi o sa indrume.
Ce grija trebuie sa pui
In viata ta in toata,
Caci gandul care-l scrii sau
spui
S-a dus… in veci nu-l mai
aduni
Si vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odata.
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curati sau va-ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.
Scrii un cuvant… cuvantul
scris
E-un leac sau o otrava,
Tu vei muri, dar tot ce-ai
scris
Ramane-n urma drum
deschis
Spre moarte sau spre
paradis,
Spre-ocara sau spre slava.
Ai spus un cantec, versul
sau
Ramane dupa tine
Indemn spre bine sau spre
rau,
Spre curatie sau desfrau,
Lasand in inimi rodul sau
De har sau de rusine.
Arati o cale, calea ta
In urma ta nu piere,
E calea buna sau e rea,
Va prabusi sau va-nalta,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.
Traiesti o viata… viata ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ti-o traiesti vei
castiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari raspunderi
ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris
sau grai
Sau lasi prin pilda care-o
dai
Pe multi, pe multi, spre iad
sau rai
Mereu o sa-i indrume.
Deci nu uita!…Fii credincios
Cu grija si cu teama
Sa lasi in urma luminos,
Un semn, un gand, un
drum frumos,
Caci pentru toate,
neindoios,
Odata vei da seama.

Marturisirea fara indoiala de Sf.Ioan Iacob Hozevitul

Un crestin,cu simplitate
Ravnitor de mantuire
Se-ntorcea scarbit odata
De la sfanta manastire.
Patruzeci de ani de-a
rândul
El mergea la spovedire
La un iscusit Duhovnic,
Neavând nici o jignire.
Dar acum văzând la dânsul
Nişte lucruri de sminteală,
Se-ntorcea creştinul nostru
Plin de multă îndoială:
Spovedirea mea săraca
Este fără de valoare
Căci asemenea Duhovnic
N-are dar de deslegare!
Socoteam că are viaţă
Decât alţii mai “cu dar”,
Iar acum îl văd că este
Un beţiv şi un curvar!
Cam aşa zicea în sine
Omul desnădăjduit
Şi mai mult n-avea curajul
Pentru mers la spovedit.
Ajungând în toiul zilei
La un pârâiaş curat
A băut cu lăcomie
Fiind foarte însetat.
Apa limpede şi rece
L-a făcut iscoditor
Ca să vadă unde este
Al pârâului izvor.
Deci mergând pe malul
apei
A ajuns într-o vâlcea
Unde se afla izvorul,
Dar acolo ce era?
Apa ceia minunată
Se vedea ieşind din mal,
De pe gura unui câine
Precum iese din canal.
În mirarea lui s-arată
Sfântul înger la izvor
Şi vorbeşte către dânsul
Cam în felul următor.
Omule nechibzuit,
Ce te uiţi aşa pierdut,
Poate ai vreo îndoială
Pentru apa ce-ai băut?
Ai simţit ceva devale
Te-ai îngreţoşat cumva?
“Nicidecum, răspunde
omul,
Bună apă mai era!”
Dacă n-ai băut cu greaţă,
Vătămare nu-ţi va fi,
Căci izvorul nu se spurcă
Ori pe unde ar ieşi.
Deci să iei din asta pildă
Pentru spovedirea ta,
Ca să nu mai ai părere
Îndoindu-te cumva!
Darul Sfânt este din ceruri
Ca izvorul din pământ,
Preotul este organul
Duhului Celui Prea Sfânt.
După cum ieşind din gură
Apa n-a pierdut hotarul,
Nici păcatele la preot,
Nu au împuţinat darul.
Fii încredinţat creştine
Că mărturisirea ta
De Hristos a fost primită,
Nu te îndoi de ea!

Poetul si talharul

Undeva, într-o cetate, trăia
un poet, care îşi folosea
talentul (darul de a scrie
versuri), primit de la
Dumnezeu, numai în rău,
căci scria poezii de prost
gust, în care Dumnezeu şi
sfinţii erau defăimaţi. De
aceea, în vremea lui,
puţini îi citeau nesuferitele
lui versuri.
Nu departe de poet, într-o
pădure, trăia un tâlhar, de
care se temea multă lume
şi care săvârşise multe
fapte rele. Totuşi, pe lângă
faptele lui cele rele, a
construit şi el, pe drumul
care trecea pe lângă
pădure, o fântână. După
un timp, când s-a terminat
firul vieţii, au murit
amândoi şi au fost duşi în
iad pentru faptele lor cele
rele. Tâlharul, pentru
faptele lui cele rele, avea
sub el o flacăra foarte
mare, ce-l acoperea
aproape tot; poetul avea
numai un foc mic care-l
ardea. Cu timpul flacăra de
sub tâlhar se micşora
pentru faptul că oamenii
care treceau pe acel drum,
unde se găsea fântâna
construită de tâlhar, se
bucurau când beau apă şi
îl pomeneau pe acela care
a construit-o, căci fântâna
avea o apă tare bună şi îşi
potoleau setea cu ea. Însă
flacăra de sub poet se tot
mărea, fiindcă oamenii
care îi citeau poeziile, se
sminteau, deveneau
necredincioşi şi din cauza
lui negau existenţa lui
Dumnezeu, pierzându-şi
sufletele. În timp ce
tâlharul mai avea doar un
foc micuţ sub el, flacăra de
sub poet se mărea mereu…
Această istorioară scoate în
evidenţă păcatul smintelii,
care este mai mare decât
alte păcate, tocmai pentru
faptul că prin ea se pierd
mai multe suflete. Una e
să faci un păcat de care să
dai răspuns înaintea lui
Dumnezeu numai tu, şi
alta e să dai răspuns de
păcatele altora, fiindcă i-ai
smintit, căci zice Hristos:
„Iar cine va sminti pe
unul dintr-aceştia mici
care cred în Mine, mai
bine i-ar fi lui să i se
atârne de gât o piatră de
moară şi să fie afundat
în adâncul mării. Vai
lumii, din pricina
smintelilor! Că smintelile
trebuie să vină, dar vai
omului aceluia prin care
vine sminteala.”(Matei
18, 6-7)

Aceasta este una dintre
cele mai bune explicatii a
faptului ca Dumnezeu
îngaduie durerea si
suferinta:
Un om a mers la frizer ca
sa-si tunda parul si sa-si
taie barba. În timp ce
frizerul si-a început lucrul,
ei au început sa poarte o
conversatie interesanta.
Au vorbit despre multe
lucruri si despre diverse
obiecte. În cele din urma
au început sa vorbeasca
despre Dumnezeu, iar
frizerul a declarat :
“Eu cred ca Dumnezeu nu
exista.”
“De ce spuneti asta?” a
întrebat clientul. “Trebuie
doar sa iesiti pe strada si
veti realiza ca Dumnezeu
nu exista. Spuneti-mi,
daca Dumnezeu exista, ar
fi atâtia oameni bolnavi?
Ar fi atâtia copii
abandonati?Daca
Dumnezeu ar exista, nu ar
fi nici suferinta si nici
durere. Nu-mi pot imagina
un Dmnezeu iubitor care
sa îngaduie astfel de
lucruri.”
Clientul s-a gândit un
moment, dar nu i-a
raspuns deoarece nu a
vrut sa stârneasca o
cearta. Frizerul si-a
terminat treaba, iar
clientul a parasit frizeria.
Chiar când a iesit din
frizerie, a vazut pe strada
un om cu par mare,
încâlcit si murdar si o
barba mare. Arata murdar
si neîngrijit. Clientul s-a
întors la frizerie si i-a spus
frizerului :
“ Stiti ce? Frizerii nu
exista.”
”Cum puteti spune asta? A
întrebat frizerul surprins.
“Sunt aici , sunt un frizer si
tocmai te-am aranjat!”
”Nu!” a exclamat clientul.
“Frizerii nu exista, si daca
ar exista atunci nu ar fi
nici oameni cu par lung si
murdar si cu barba
netaiata, cum e omul acela
de afara.”
” Ah, dar frizerii exista!
Asta se întâmpla când
oamenii nu vin la mine.”
“Exact!” a afirmat clientul.
“Asta e ideea! si
Dumnezeu exista! Asta se
întampla când oamenii nu
vin la El si nu-L cauta
pentru a-i ajuta. De aceea
este atâta suferinta si
durere în lume.”

Un om a visat ca mergea
pe malul marii alaturi de
Dumnezeu. Pe cer au
inceput sa se arate una
cate una scene din viata
lui. In multe din ele a
observat doua urme de
pasi pe nisip: urmele
pasilor lui si urmele
pasilor lui Dumenezeu. A
remarcat insa ca, de multe
ori, de-a lungul vietii era
doar un singur rand de
urme. Si tocmai in
momentele cele mai triste
si mai grele. Pus pe
ganduri, l-a intrebat pe
Dumnezeu: ''-Doamne, mi-
ai spus ca daca Te urmez,
vei merge alaturi de mine
toata viata mea. Dar cand
am fost in cele mai mari
necazuri, a ramas doar un
singur rand de urme. Nu
inteleg de ce m-ai lasat
singur cand aveam mai
mare nevoie de
Tine!"Domnul i-a raspuns:
"-Scumpul meu copil, Eu te
iubesc si nu te voi lasa
niciodata.In momentele de
incercare si suferinta ai
vazut doar un singur rand
de urme pentru ca Eu te-
am luat in brate!"

ISTORIOARE CU TÂLC DUHOVNICESC

Duhul Sfant: Roata
credintei
Intr-o zi, un om
credincios fu intrebat de
un prieten al sau:
- Spune-mi, frate, cand
omul se intoarce din nou
la Dumnezeu, ce daruri
incep sa lucreze mai intai
in viata lui: credinta,
cainta, frica de iad,
nadejdea?
Credinciosul i-a raspuns:
- Spune-mi, prietene,
cand o roata incepe sa se
invarta, care-i spita care
porneste mai intai?
- Pornesc toate deodata,
raspunse prietenul.
- Vezi, zise credinciosul,
asa e si cand, sub bataia
vantului Duhului Sfant,
sufletul nostru porneste
la drum nou. Toate
darurile ceresti si
sufletesti se pornesc
deodata, spre o rodnica
lucrare, intocmai ca
spitele rotii.
Dumnezeu: Copilul
intelept
Un gospodar, fiind
incercat de nevoi, fu silit
sa-si mute familia intr-o
casa mai mica.
Nevasta lui, auzind
vestea aceasta, plangea.
Unul dintre copii o
intreba:
- De ce plangi, mama?
Ea se jelui, zicand:
- De-acu' vom sta intr-o
casa mica, urata, si vom
fi saraci.
Copilul o intreba din nou:
- Mama, in casa aceea
mica si urata n-are sa
mai fie Dumnezeu?
Rusinata de vorbele
copilului, mama isi sterse
lacrimile si nu se mai
jelui.
Recolta buna si
Dumnezeu
Doi sateni stateau de
vorba.
Unul zise:
- Sunt foarte multumit de
recolta mea si-ti
multumesc si dumitale
pentru ajutorul pe care
mi l-ai dat la carat.
Celalalt raspunse:
- Si eu iti multumesc ca
mi-ai dat o mana de
ajutor cand am secerat.
Un copil al unuia din ei,
care se afla de fata, ii
zise tatalui sau:
- Tata, dar lui Dumnezeu
nu-i multumesti ca ti-a
dat recolta buna?
Cei doi sateni, rusinati, se
privira si-si zisera in
sinea lor: "Copilul are
dreptate. Noi am uitat de
Dumnezeu".
Iertarea: Chiar de nu
esti vinovat, cere
iertare!
Un satean era certat cu
altul. Diavolul ii puse in
minte gandul sa ucida pe
cel cu care se dusmanea.
Celalalt, care era un om
credincios, cand se duse
la spovedit, ii spuse
parintelui despre aceasta
vrajmasie.
Preotul ii spuse ca se va
putea impartasi numai
daca se impaca cu
dusmanul sau.
Omul merse atunci la cel
cu care era certat si-i
zise:
- Iata, prietene, am venit
sa-ti cer iertare si sa ma
impac cu tine, ca vin
Sfintele Pasti si as vrea sa
ma impartasesc...
Celalalt ii raspunse:
- Bine-ai facut c-ai venit,
pentru ca, uite, trebuie
sa-ti spun ca de trei ori
te-am pandit la loc dosnic
sa te omor. Multumesc lui
Dumnezeu c-ai venit si
m-ai ferit astfel de mare
pacat.
Cu sufletul plin de
dragoste, cei doi sateni isi
dadura mana si de-atunci
ramasera prieteni buni.

Invatatura Domnului:
Din lume, dar nu ai ei
Un crestin ii spunea unui
prieten ca el nu intelege
vorbele Mantuitorului:
«Voi sa fiti din lume, dar
nu sa fiti ai lumii».
Atunci, prietenul sau,
care era un om mai zidit
in invatatura Domnului, i-
a raspuns:
- In lume, cu oamenii se
petrece intocmai ca si cu
pestii in mare. Cu toate
ca apa marii e sarata,
pestii nu sunt sarati. Asa
si cu oamenii: ei pot trai
in lume fara sa ia
«saratura» ei, adica
pacatele ei.
Maica Domnului: "Fara
stricaciune..."
- Cum a putut naste fara
stricaciune Sfanta
Fecioara Maria pe
Domnul nostru? il
intreaba un om pe un
preot.
Preotul ii raspunse:
- Lumina soarelui trece
prin geam si vine la noi
fara sa strice sticla
geamului. Tot
deasemenea, lumina
vietii a trecut prin Maica
Preacurata fara sa-i strice
trupul.
Mantuirea: Azi, nu
maine...
Un om plin de pacate,
ascultand o predica
despre mantuirea
sufletului, prin primirea
sfintei invataturi a
Domnului nostru Iisus
Hristos, se hotari sa
inceapa si el o viata
lipsita de greseli, dar isi
zise:
"Incep de maine".
Peste noapte insa,
pacatosul muri.
"Maine" este vorba
Diavolului, numai "azi"
este vorba lui Dumnezeu.
Patimile: Cununa
virtutii
Un intelept din vechime,
care toata viata luptase si
biruise toate pornirile
rele, iesi intr-o zi la
plimbare avand in jurul
capului o coroana verde
de stejar.
Niste trecatori il oprira,
spunandu-i:
- Numai vitejilor din
razboaie li se cuvine
aceasta...
Iar el le raspunse:
- Oameni buni, eu am
biruit dusmani mai tari si
mai cumpliti decat cei de
pe campul de lupta. Am
biruit saracia, am infrant
lenea, am gonit trufia,
am zdrobit patimile
trupesti...
Cei ce strigasera la el
ramasera rusinati la
aceste vorbe, dandu-si
seama ca inteleptul acela
avea dreptate.
Pocainta: Drumul
lacrimilor
Un mare bandit, dupa ce
a trait o viata de
nelegiuiri, si-a luat
indemnul sa se pocaiasca.
A mers la un pustnic si i-
a spus gandul lui.
Pustnicul l-a sfatuit:
- Ia un butoi mare si
umple-l cu apa. Si cand o
fi plin, sa stii ca
Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse si facu asa.
Dar din ce turna, din aia
butoiul ramanea gol.
Turna zadarnic.
Incepu el atunci sa se
mahneasca, zicandu-si:
"Se vede treaba ca nu
gasesc iertare la
Dumnezeu...".
Asa de mare era
mahnirea lui, ca incepura
sa-i curga lacrimile.
Atunci s-a petrecut o
minune.
Butoiul s-a umplut pe
data, iar omul a simtit in
suflet mangaierea iertarii
lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile
caintei putem capata de
la Dumnezeu iertarea
pacatelor noastre.
Rugaciunea: Potolirea
fricii
Fiind furtuna mare,
capitanul unei corabii ii
dadu porunca celui mai
tanar marinar sa se urce
pe catarg si sa lege o
franghie ce se rupsese.
Marinarul se infricosa si,
inainte de a se urca, se
duse putin in cabina sa.
Cum se intorsese inviorat
la fata, capitanul il ispiti:
- Ai baut o gura de
rachiu!?
- Nu, raspunse supus
marinarul, m-am rugat
lui Dumnezeu.
Sfanta Impartasanie:
Leacul minunat
Intr-o casa de muncitor
sarac dar plin de credinta
in bunatatea lui
Dumnezeu zacea de grea
boala un copilas. Doctorul
nu mai avea nici o
nadejde sa-l scape. Mama
copilului, ostenita de
veghe, astepta voia lui
Dumnezeu.
Vazand ca boala nu se da
batuta, femeia il cheama
pe preot sa-l
impartaseasca pe copil.
Dupa ce-i dadu sfanta
impartasanie, parintele il
intreaba pe copil:
- Cum iti este?
Copilul isi aduna toate
puterile si raspunse:
- Da, mi-e foarte bine.
A doua zi, cand veni
doctorul, fu tare uimit:
copilul era mult mai bine.
Peste o saptamana,
copilasul se juca in
ograda cu fratii lui,
insanatosit pe deplin, cu
toate ca nu mai fusese
nici o nadejde.
Fiindca una-i puterea
omului si alta este cea a
lui Dumnezeu.
Sfanta Scriptura: Ceea
ce nu arde
Luand foc odata casa
unui om credincios din
Scandinavia, au ars toate
lucrurile, afara de Biblie,
care fu gasita neatinsa.
Tot asa s-a intamplat la
focul din biserica de la
Costesti. Sfanta
Evanghelie a scapat
neatinsa de foc.
Cuvantul lui Dumnezeu
nu poate fi atins de foc,
ci el e stapan pe foc.
Sfanta Treime: Unul si
trei, trei si unul
- Cum se poate inchipui
Sfanta Treime in una si
aceeasi fiinta? intreaba
odata un om pe un preot.
Preotul ii raspunse:
- Ia pilda, fiule, soarele.
El unul este, si totusi, trei
chipuri are. El, cu lumina
si caldura lui una sunt, cu
toate ca-s trei. Si-s trei,
cu toate ca-s una.
Adevaratul prieten
Sfantul Grigore cel Mare
atata de smerit era, ca
intotdeauna zicea:
- Prieten imi este cel ce-
mi arata greselile si
dusman cel ce ma lauda.
Si aceste vorbe erau ale
unui sfant...
"Spune-mi de cele rele
ale mele..."
Daca mergea cineva la
Sfantul Macarie si-i
spunea ca e om mare si
sfant, el nici nu voia sa-i
raspunda.
Dar daca venea cineva si-
i spunea: "Tii minte,
parinte, cand erai in lume
si furai silitra ca s-o
vinzi?", cu acela Macarie
statea de vorba bucuros,
raspunzandu-i la tot ce-l
intreba.
Cu ce-l biruim pe Diavol
Sfantul Macarie, cel
traitor in pustie, se intalni
intr-o zi cu Diavolul.
Si i-a spus acesta:
- Multe rabd eu, Macarie,
de la tine si nu pot sa te
birui. Toate cate faci tu,
fac si eu. Postesti tu,
postesc si eu; priveghezi,
nici eu nu dorm deloc.
Dar una este cu care tu
ma biruiesti pe mine...
Si Macarie l-a intrebat:
- Ce este aceea?
Diavolul i-a raspuns:
- Smerenia ta.
Viata: Saculetul cu
pietre
Umbland odata pe tarmul
marii, un om a gasit un
saculet cu pietre negre si
marunte.
Mergand incet pe drum si
neavand ce face, scotea
pietre din saculet si le
arunca in pasari cu ele. A
zvarlit asa toate pietrele
afara de una, pe care a
dus-o acasa.
Acolo i-a aratat-o unui
vecin care, vazand-o, l-a
intrebat cu mirare:
- Unde ai gasit-o? Piatra
aceasta este de mare
pret.
Afland aceasta, omul
acela nepriceput s-a
intors pe tarmul marii sa
caute pietrele aruncate,
dar n-a mai gasit nimic.
Asa facem si noi cu zilele
vietii noastre. Fiecare an,
fiecare luna, fiecare zi
sau ceas al vietii noastre
sunt tot atatea comori pe
care ni le da Dumnezeu
ca sa le folosim pentru
mantuirea noastra si
ajutorarea semenilor, iar
noi adesea le mistuim pe
lucruri desarte. Iar
vremea trece si
intoarcere n-are, asa ca
patimim si noi ca omul
care arunca zadarnic
pietrele gasite pe tarmul
marii.
Viata vesnica: Cand se
ispraveste, abia
incepe...
Doi oameni taiau lemne
in padure.
Doborand un copac, unul
din ei, care parea a fi un
om fara credinta, zise:
- Iata, asa e si cu viata
noastra... Traim, ne
zbatem, si la urma vine
moartea si ne doboara ca
pe busteanul acesta, si
nimic nu se alege de
noi...
Celalalt, care era un
credincios, ii raspunse:
- Nu-i asa, prietene. Abia
dupa ce am doborat acest
bustean vom putea vedea
daca e bun de cladit sau
daca e scorburos si bun
numai de aruncat pe foc.
Asa e si cu noi. Abia dupa
ce murim vede bunul
Dumnezeu ce trebuie sa
faca cu noi: sa ne aseze
de-a dreapta Lui, intru
viata cea vesnica, sau sa
ne arunce in focul cel
nestins...
Tovarasul sau cazu pe
ganduri si peste putina
vreme se intoarse si el la
credinta.

trei voi, trei noi, miluieste-ne pe noi!

Vizionaţi „Τρεις εσείς, τρεις κι εμείς” pe YouTube

Odată,
o
corabie
cu
câteva
sute
de
oameni
călătorea
spre
Ierusalim. Pe cale, la
corabie s-a stricat ceva şi
căpitanul a zis:
- Trebuie să ancorăm
undeva pentru a repara
corabia.
Şi, văzând în depărtare o
insulă care părea pustie, s-
au apropiat de ea, au
ancorat şi au mers mai
departe cu bărcile.
Era o insulă cu multă
vegetaţie. Oamenii au ieşit
şi ei din corabie şi au
început să umble pe insulă
să vadă ce fel de pământ
era acolo, pentru că
vedeau flori diferite, păsări
diferite faţă de ce văzuseră
în ţara lor. Şi, aşezându-se
ei să mănânce, văd
deodată trei oameni care
fugeau şi ziceau aşa:
- Trei voi, trei noi,
miluieşte-ne pe noi.
Atâta spuneau, dar,
vorbind în limba
corăbierilor, aceştia îi
înţelegeau.
Şi toţi se întrebau ce e cu
aceşti oameni, aşa că au
alergat după ei prin
pădure, i-au înconjurat şi
i-au dus apoi la
comandantul corabiei.
Acesta i-a întrebat:
- De unde sunteţi voi? De
când staţi aici?
Dar aceia păreau că îşi
uitaseră limba, pentru că
nu spuneau decât "Trei
voi, trei noi, miluieşte-ne
pe noi". Apoi, uşor au
început să spună:
- Acum vreo 30 de ani,
aproape de această insulă
s-a sfărâmat o corabie. Noi
eram copii şi am ajuns aici
pe câteva scânduri. Erau şi
părinţii noştri pe vapor,
dar ei au murit. Şi trăim
aici de atunci.
- Şi din ce trăiţi?
- Am găsit aici de
mâncare, că sunt nişte
pomi pe insulă, cu
seminţe, fructe.
Atunci marinarii le-au
lăsat din mâncarea pe care
o aveau la ei, apoi i-au
mai întrebat despre viaţa
lor pe insulă. Căpitanul le-
a spus:
- Noi plecăm mâine. N-aţi
vrea să veniţi cu noi?
- Noi nu mergem nicăieri,
vrem să rămânem aici.
Avem tot ce ne trebuie şi
suntem fericiţi.
- Dar ce sunt vorbele
acestea pe care le tot
spuneţi mereu: "Trei voi,
trei noi, miluieşte-ne pe
noi"?
- Când eram mici am auzit
de la părinţii noştri că
Dumnezeul nostru este
Treime. Unul se cheamă
Tatăl, altul Fiul şi altul
Duhul Sfânt.
Ei nu ştiau că e un
Dumnezeu în trei
persoane.
- Şi ne-am gândit că dacă
Ei sunt în cer şi noi pe
pământ, să ne rugăm ca
Aceia trei din cer să ne
miluiască pe noi trei de pe
pământ. Această rugăciune
o ştim: "Trei voi, trei noi,
miluieşte-ne pe noi".
Pe vapor era şi un episcop
care mergea la Sfintele
Locuri. Şi el a spus către
preoţii care călătoreau şi
ei:
- Săracii, nici rugăciunea
"Tatăl nostru" nu o ştiu.
Haideţi, dacă tot înnoptăm
aici, să îi învăţăm.
Şi i-au învăţat preoţii cum
să se roage, iar dimineaţa
corabia, care fusese
reparată, a plecat.
În timp ce vaporul se
îndepărta, unul din cei trei
a zis:
- Eu am uitat, voi mai
ştiţi?
- Nici eu nu mai ştiu.
- Haideţi după vapor, că nu
este departe.
Şi au început să fugă pe
apă ca pe uscat şi ziceau
către cei de pe corabie:
- Mai staţi, mai staţi!
Cei de pe corabie, văzând
că aceştia mergeau pe
apă, s-au înspăimântat.
Corabia a încetinit şi ei s-
au putut apropia şi au zis:
- Am uitat "Tatăl nostru".
Iar episcopul, văzând că
merg pe apă fără să se
afunde, precum Hristos a
mers pe mare, le-a spus:
- Nu mai ziceţi "Tatăl
nostru", ci cum aţi zis până
acum, că este bine.
Atunci cei trei s-au prins
de mână pe apă şi, plini
de bucurie, au zis "Trei
voi, trei noi, miluieşte-ne
pe noi" până ce au ajuns
la mal.
Iată puterea rugăciunii şi a
credinţei! Ei şi-au dorit să
cunoască învăţătura
despre Sfânta Treime, dar
nu au putut să o
descopere dintr-odată. Ei
ştiau de un Dumnezeu în
trei persoane şi se rugau
neîncetat, dar când ziceau
aceasta, o rosteau din
toată inima. Iar Dumnezeu
le-a dat să fie sfinţi.

Vizionaţi „PENTRU NUMELE MEU - film ortodox” pe YouTube

Vizionaţi „filmul ortodox rusesc - Pilde (3 scurt metraje cu caracter duhovnicesc)” pe YouTube

...da, dar El a fost Dumnezeu.. da, dar a fost si om. nu stiu cum e posibil teoretic si practic, dar El a fost Dumnezeu si om. si este in continuoare.. pe cand noi.. am fost si noi oameni cand am fost facuti.. dar dupa cadere.. suntem semi-animale.. cel mult oameni. cum a fost Maica Domnului plus alti sfinti.. deci, noi acum suntem animale-cel mult oameni - oameni,atunci cand vorbim cu Dumnezeu. iar Hristos e om-cel mult AtotDumnezeu alaturi de Tatal si Duhul Sfant. - cum ar veni. iar pe cei ce vor sa fie in viata asta oameni.. care isi fac datoria..(isi recunosc greselile si ignoranta.. plangand + se spovedesc la un duhovnic.-ca nici lui Dumnezeu nu i-a fost rusine sa se faca om.) in registrul lor mare sau mic.. si cred in El, Hristos ii va face prietenii Lui. noi asa credem. si trebuie evidentiat iar si iar.. ca se intampla sa credem lucruri mult mai proaste.. pe lumea asta.. decat aceste detalii.. care sunt niste esentiale in viata.