Atat demonizatii cat si crestinii
sunt oameni inzestrati cu
sentimentul infinitului.
Crestinismul e o martirizare a
tot ce-i lumesc, dar si da ceva in
schimb: linistea aici si
fagaduinta mantuirii viitoare . Pe
cand diavolul e mai exigent: in
schimbul simtamantului
demnitatii el nu ofera decat
deznadejdea. Ii dai constiinta,
pacea, somnul, iti vinzi prietenii
si rudele, cedezi absolut totul si
mai mult ca totul – si toate pe
degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la
diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a
ales cu dispretul batranilor si a
restituit banii; s-a ales cu streangul
si cu hohotul de ras al Necuratului.
Sfintilor li se cere mult, dar nu
chiar totul – si nu degeaba.
Postesc, privegheaza, se infrang,
dar inima si sufletul nu si le dau.
Contractul incheiat cu diavolul e
mult mai oneros decat cel
incheiat cu Domnul . De fapt nici
nu-i contract, e pacaleala. Dai
totul, nu primesti nimic. Plata
neantizarii diavolesti e
deznadejdea cu perspectivele ei
firesti: moartea, sinuciderea,
rusinea si ciuda iscate de
intelegerea faptului ca ai fost
tras pe sfoara . (Sfoara sau
franghie, franghia sinucigasului
Iuda.)
- M-ai daruit pe mine insumi mie, ceea ce inseamna ca pot dispune de mine in veci, chiar impotriva Ta..
- Iadul nu este altundeva decat in locul cel mai arzatoe al inimii lui Dumnezeu, in inima insasi a Cerului. Iadul este gelozia lui Dumnezeu, ideea sa fixa, imboldul singurei sale dureri de neinteles. Daca ma pierde pe mine , nici ingerii nu-i sunt consolare.
- Să mă opresc, ca la Cluj în ziua
liberării, numai la a face şi a fi,
accentuând latura — aş zice —
eshatologică. Să repet, să
completez.
Viaţa este hotărâtor legată de
verbul a face: trăirea noastră pe
acest pământ, trecerea noastră prin
această lume constituie faza lui a
face. Moartea (ori stările
prevestitoare şi asemănătoare ei)
stau sub semnul lui a fi. (Moartea
însăşi ar putea fi definită ca
trecerea în starea lui a fi, un a fi
absolut, purificat de orice
contingenţă.)
Starea lui a fi se prezintă aici —
măcar că nu atinge absoluta
puritate de dincolo — ca deosebit
de grea şi primejdioasă. (Ceea ce
ne îngăduie a bănui cât de grea şi
de primejdioasă se va putea
prezenta dincolo.)
Când fiinţa omenească e redusă la
a fi o conştiinţă singuratică, aflată
în comunicare doar cu ea însăşi şi
silită să parcurgă scurgerea
timpului clipă de clipă numai cu
forţe proprii, ea nu mai are de
unde solicita şi primi distracţii,
distrageri, alibiuri, portiţe de
scăpare, materie primă. Ea stă,
iremediabil şi inexorabil, faţă-n
faţă, rost către rost (în sensul lui
Dinu Noica) numai cu sine.
Şi când e numai cu sine, numai
amintirea perioadei lumeşti a lui a
face îi mai rămâne. Acum, în
imponderabila „fiinţosferă”,
singurul punct de sprijin şi
orientare e centrul de gravitate al
trecutei şi definitiv în¬cheiatei
„faciosfere”. Orice „facere” e prin
definiţie imposibilă. Soldul s-a
calculat, s-au tras liniile, s-au pus
sigiliile.
Iată de ce este bine să ne îngrijim
de sanie şi de căciulă vara şi să
cugetăm cât mai suntem în
faciosferă la ce se va întâmpla în
faza ine¬vitabilă a lui a fi.
Pe veşnicul a fi noi ni-l clădim
singuri, iar veşnicia aceasta — rai
ori iad — e funcţie variabilă de
ceea ce facem. Picătură cu
picătură, zi de zi, clipă de clipă,
acţiune după acţiune, gest după
gest, fiandu-l îşi pregăteşte
permanentul esse.
Iadul şi raiul pot aşadar fi
considerate ca stări de fiinţare
pură; conştiinţa (sau sufletul, sau
eul sau duhul sau cum i s-ar
spune) se află acum însingurată şi
neajutorată de nimeni şi de
nicăieri, faţă cu veşnicia, cocoţată
pe maldărul de făptuiri săvârşite în
faza lui a face.
Dincolo — oricât am jindui (e
sensul parabolei dreptului Lazăr şi
al bogatului nemilostiv) — nu mai
putem face nimic niciodată
(nevermore zice Poe): verbul a face
piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost
vreodată. Rămâne însă, în toată
groaznica lui plinătate şi
semnificaţie, verbul a fi — el şi
nimic altceva.
Atunci să te văd, omule! Atunci
când ai rămas doar cu fiinţa ta,
orice devenire fiind exclusă, tel
qu’en toi meme l’éternité te
change…95 Fără prieteni, fără
televizor, fără zgomotul vecinilor…
Atunci se va vedea şi ce ţi-ai clădit,
pe care ţi le-ai ales: oile sau
caprele.
Cam sentenţios, dar împrejurărilor
excepţionale ce mi-au dat prile¬jul
de a cunoaşte plinătatea verbului a
fi le datorez această înţelegere şi
poate şi dreptul — de nu datoria —
de a spune sentenţios ce ştiu.
Dacă aici, în celula de închisoare în
care te nimereşti singur, timpul e
atât de greu de îndurat, dacă aici
„a fi” se poate suprapune chinului,
cu atât mai înfiorătoare trebuie să
ne pară fiinţarea veşnică, absolut
pură, dezbărată de orice îndulcire
şi devenind — prin simplul fapt al
existenţei ei — din ce în ce (cu
toate că scapă de sub devenire) mai
apăsătoare.
Verbele a face şi a fi sunt
deopotrivă de gingaşe: unul prin
evanescenţa lui, celălalt prin
veşnicia lui. Goethe arăta cât de
greu este a face. Dar greutatea sa
păleşte în faţa lui a fi când acesta îi
urmează. Fericiţi cei ce pot
întâmpina pe a fi şi pot intra în
împărăţia lui mulţumiţi fiind de
felul în care şi-au încheiat relaţiile
cu a face.
— Mauriac despre libertate: nimic
nu poate întrece libertatea
copii¬lor lui Dumnezeu. Numai ea
dă preţ soartei unui om. Pe ea
trebuie s-o păstrăm în viaţa
noastră, în a naţiei, în a bisericii.
Pe ea s-o restituim celor ce i-au
uitat gustul.
Sarea pământului.
- Dumnezeu, la sfarsit, ii va chema in rai si pe toti pacatosii: Hai intrati si voi porcilor, si voi betivilor...
Pentru ca nu s-au increzut. Ceea ce e iremediabil de antipatic si respingator la farisei este necurmata constiinta a propriei valori si dreptati; ispita de infumurare a omului drept. Pe ne-crestini tocmai iertarea pacatosilor si a betivilor ii jigneste. Dar crestinii stiu mai nult: ca pacatul trufiei e mai grav decat darul betiei.( Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, tortionarilor, denuntatorilor...)
N. Steinhardt.
