Dezastrul dezastrelor

Sfinţii Părinţi, călugării din primele
veacuri creştine, au fost creştini
desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei
au avut descoperiri de sus referitor
la monahismul vremurilor de pe
urmă şi au făcut referitor la acest
subiect proorocii care se împlinesc
sub ochii noştri. Toate prezicerile
părinţilor sunt de acord în a spune
că monahii de la urmă vor duce o
viaţă mănăstirească săracă, pentru
că nu le vor fi acordate nici
puterile psihice şi spirituale, nici
belşugul harului de care se bucurau
primi călugări, şi că îşi vor câştiga
mântuirea cu mare greutate.
Un oarecare călugăr egiptean a
căzut într-o zi în extaz şi a avut o
viziune duhovnicească. A văzut trei
călugări pe malul mării. De pe
celălalt mal o voce le striga: “Luaţi
aripi şi veniţi la Mine!”. După ce au
auzit această voce, doi dintre
călugări au primit aripi de foc şi au
zburat deîndată pe celălalt mal. Al
treilea a rămas singur acolo unde
era. A început a plânge şi a striga.
In final şi el a primit aripi, dar nu
de foc; acestea erau atât de slabe
încât a traversat marea cu mare
frică şi întâlnind foarte multe
obstacole. Adesea puterile îl lăsau
şi se învolbura în mare; văzând că
se îneacă, a început să strige cu o
voce tânguitoare, când ridicându-
se deasupra valorilor, când fiind
acoperit de ele, ajungând din nou
deasupra, iar apoi epuizat cădea în
vârtej, strigând din nou, ridicându-
se un pic… în sfârşit, sleit de
puteri, a ajuns la malul celălalt.
Primii doi călugări reprezintă
monahismul primelor veacuri, pe
când cel de-al treilea reprezintă
monahismul vremurilor de pe
urmă, sărac atât numeric cât şi în
realizări (Ioan Colov, Pateric, Alba
lulia, p. 99).
Într-o zi Sfinţii Părinţi din pustia
Scetică vorbeau profetic referitor
la neamul de pe urmă. “Ce-am
făcut noi?”, se întrebau ei. Unul
dintre ei, mare bătrân, awa Ishirion
a răspuns: “Noi am împlinit
poruncile lui Dumnezeu”. Ei l-au
întrebat ce vor face cei ce vor
după ei. Avva a răspuns: “Ei vor
împlini pe jumătate ceea ce am
făcut noi”. Apoi l-au întrebat din
nou: “Şi ce vor face cei ce vor veni
după ei?” Avva Ishirion a răspuns:
“Ei nu vor împlini nici o lucrare
călugărească, dar vor fi încercaţi
de ispite, şi aceia dintre ei care vor
stărui până la sfârşit vor fi mai
mari decât noi şi decât părinţii
noştri” .
Arhimandritul Arcadie, superiorul
mănăstirii Sfântul Chiril din
Novozersk, mort în 1847, relatează
următoarele: “Intr-o zi, pentru un
motiv oarecare, eram foarte
întristat. In această stare m-am dus
la Utrenie, şi, în timp ce stam în
biserică, mă gândeam la tulburarea
mea. Nu ştiam ce o să mi se
întâmple: involuntar am închis
ochii, într-un fel de absenţă, dar
nu dormeam, căci auzeam limpede
fiecare cuvânt ce se citea. Deodată
l-am văzut în faţa mea pe patronul
mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-
a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu
că monahii din vremurile de pe
urmă se vor mântui prin ispite?’
Auzind aceste cuvinte,
arhimandritul şi-a revenit în sine.
Vedenia a lăsat în sufletul acestui
stareţ extrem de simplu – căci aşa
era Arcadie – o pace profundă.
Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a
promis, necazurile sunt prin
excelenţă partea noastră, a
călugărilor de astăzi. Faptul că ştim
acest lucru ne aduce mângâiere. Ne
încurajează şi ne întăreşte în faţa
tuturor necazurilor şi ispitelor cu
care ne confruntăm! “Deci, smeriţi-
vă sub mâna cea tare a lui
Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia
timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată
grija voastră, căci El are grijă de
voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată
inima să ne lăsăm lucraţi prin
necazuri, împlinind cu mare grijă
poruncile Evangheliei: Aceasta este
voia lui Dumnezeu cu noi.
În cele mai multe cazuri încercările
ce vin asupra noastră, la prima
vedere, sunt neînsemnate încât nici
nu le-ai putea socoti încercări. Dar
aceasta-i doar o viclenie a
vrăjmaşului care, datorită unei
experienţe îndelungate, a dobândit
în lupta cu omul necălit o dibăcie
extraordinară. Îngerul căzut a
observat că ispitele evidente,
grosiere şi violente îi insuflă
omului un zel puternic şi un mare
curaj pentru a se lupta cu ele.
Pentru a rămâne ascuns, le va
înlocui pe acestea cu ispite mai
uşoare, dar foarte subtile, şi de o
extremă eficacitate. Ele nu
provoacă zel în inimile noastre, ele
nu declanşează o luptă spirituală,
dar te ţin într-un fel de letargie şi
aruncă duhul nostru în stare de
espectativă. Ele te copleşesc şi în
mod progresiv îţi epuizează puterile
psihice, te aruncă în plictiseală şi
în inactivitate; ele te ruinează şi fac
din tine o ţintă a patimilor, ca
urmare a slăbănogirii, plictiselii şi
inactivităţii.
Viclenia diavolului şi greutatea
luptei pe care o duce el astăzi cu
călugării au fost descoperite mai
dinainte de către Dumnezeu.
Dumnezeu îi încununează pe
luptătorii de astăzi ca şi pe cei de
demult, deşi nevoinţele acelora, în
mod aparent, erau mai mari decât
ale acestora. Să ne păzim dar să nu
ajungem în istovire, în plictiseală şi
în lenevire! Să ne mobilizăm toate
puterile şi toată atenţia pentru a
păzi poruncile Evangheliei.
Împlinindu-le vom descoperi
nenumăratele curse ale vrăjmaşului
şi viclenia cu care el le combină şi
le pune în lucrare. Vom vedea că
necazurile şi ispitele de astăzi,
uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele
de odinioară, să-l îndepărteze pe
om de Hristos, să distrugă din
lume adevăratul creştinism,
nelăsând să dăinuiască decât forma
exterioară, cu care să-i înşele mai
uşor pe oameni. Vom vedea că
ispitele uşoare pe care satan le
pune în lucrare cu o răutate
infernală acţionează mult mai
eficient decât ispitele violente,
sigure, văzute şi directe.
Motivul principal pentru care
necazurile sunt atât de chinuitoare
pentru călugării de astăzi ţine de
monahismul însuşi, şi stă înainte de
toate în lipsa de formare
duhovnicească. Această lipsă, greu
de depistat, trebuie considerată ca
cea mai mare nenorocire. Călugărul
n-o poate sesiza imediat.
Începătorul, plin de zel pentru
nevoinţă şi mai puţin pentru
cunoştinţe duhovniceşti, se
mulţumeşte de obicei cu educaţia
pe care o găseşte în mănăstire sau
care vine de la sine. Mult mai
târziu, după un studiu aprofundat
al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor
patristice, asceţii (şi dintre ei un
număr mic) devin conştienţi încet,
încet, că este de neapărată
trebuinţă o formare duhovnicească
pentru a înainta în viaţa
călugărească; că formarea
intelectuală, oricât de bogată şi
splendidă ar fi în aparenţă, şi ori
de ce apreciere s-ar bucura în
lumea aceasta lovită de orbire,
rămâne întunecată şi-i atrage în
tenebre, în locaşul spiritelor
căzute, pe cei ce i se dedică ei.
O formare duhovnicească
întemeiată pe cuvântul lui
Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în
carte, dar n-o primeşti printr-o
povăţuire vie şi orală, este singura
călăuză pe care o ai la îndemână, şi
aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul
îşi devine în mare măsură propriul
său dascăl. Acest mod de formare,
cu tot folosul pe care-l poate
aduce, este adesea însoţit de
greşeli şi abateri grave, consecinţă
inevitabilă stării de ignoranţă a
celor supuşi puterii patimilor. Un
începător, datorită necunoaşterii şi
influenţei ce o au patimile asupra
lui, nu poate înţelege corect
Sfintele Scripturi, nici nu se poate
ţine cu statornicie de acestea.
Traversând înot marea de păcate,
adeseori ni se împuţinează forţele:
epuizaţi, cădem şi ne afundăm în
mare, riscând să ne înecăm.
Din pricina lipsei povăţuitorilor
duhovniceşti, a marilor trăitori în
Duh, datorită nenumăratelor
pericole de care suntem
înconjuraţi, ajungem într-o stare
de plâns. Suntem disperaţi, ne-am
rătăcit şi nu există voce care să se
întoarcă din rătăcire: cartea
rămâne mută, spiritul căzut, dorind
să ne ţine în eroare, ne face să
uităm chiar că o asemenea carte
există. “Mântuieşte-mă, Doamne!”,
striga David care, în duh profetic,
prevedea necazurile noastre şi
vorbea în numele celui ce doreşte
să fie salvat, “că a lipsit cel
cuvios”. Nu mai există mentor, sau
povăţuitor pnevmatofor, capabil să
ne arate fără greşeală calea
mântuirii, şi căruia cel ce vrea
mântuirea, să i se încredinţeze fără
de nici o grijă. “Că s-a împuţinat
adevărul de la fiii oamenilor,
deşertăciuni a grăit fiecare către
aproapele său” (Ps. 11, l-3) la
îndemnul unei înţelepciuni profane
capabile să exagereze şi să
întărească erorile şi nălucirile. Am
devenit foarte vulnerabili, iar
ocaziile de cădere s-au înmulţit în
jurul nostru şi au căpătat o putere
enormă; ele sunt foarte
diversificate şi înşelătoare pentru
ochiul nostru sufletesc bolnav şi
pentru inima noastră, care atrasă
de ele se îndepărtează de
Dumnezeu.
Suntem atât de stăpâniţi de ispite
încât am abandonat formarea
noastră duhovnicească întemeiată
pe cuvântul lui Dumnezeu, şi care
este totuşi singurul mijloc de
salvare. Această formare
duhovnicească cere să duci o viaţă
atentă, eliberată de distracţii, dar
voinţa noastră pervertită caută
tocmai contrariul. Suntem porniţi
înspre câştig material, înspre
reuşită în această lume.
Dorim onoruri, dorim belşug şi lux.
Dorim distracţii şi partea noastră
de plăceri mondene. Pentru a
dobândi toate acestea, noi suntem
exclusiv preocupaţi de dezvoltarea
naturii căzute. Am pierdut noţiunea
firii născute din nou; poruncile
Evangheliei le-am neglijat şi le-am
uitat; nevoinţa interioară ne este
total necunoscută, cea exterioară
absorbindu-ne complet, cu scopul
de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa
oamenilor şi de a ne lua răsplata
de la aceştia. Am părăsit calea
mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri,
şi călătorim pe calea cea largă şi
uşoară. “Mântuieşte-mă Doamne că
a lipsit cel cuvios. lată-ne pe noi
(călugării) mai mici decât toate
neamurile, lată-ne astăzi smeriţi
pentru tot pământul, din pricina
păcatelor noastre. Nu mai este nici
căpetenie, nici profet, nici rege”
pentru a ne călăuzi în războiul
nevăzut ochilor trupeşti, “căci lupta
noastră nu este împotriva trupului
şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva
stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor
întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care
sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).
“Vai lumii, din pricina smintelilor!
Că smintelile trebuie să vină” (Matei
18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu
îngăduie uneori să vină ispitele şi
dimpreună cu ele suferinţele pe
care le provoacă, înspre sfârşitul
veacurilor acestea vor fi atât de
puternice şi de numeroase încât
“din pricina înmulţirii fărădelegii,
iubirea multora se va răci” (Matei
24, 12). “Dar Fiul Omului când va
veni, va găsi, oare, credinţă pe
pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui
Israel – Biserica – va fi nimicită
prin sabie, prin violenţa aducătoare
de moarte a patimilor, şi va deveni
pustie (lez. 38, 8).
Viaţa după Dumnezeu va deveni
foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru
că cel ce trăieşte în mijlocul
ocaziilor de cădere, şi care le are
mereu sub ochi, nu se poate să nu
fie influenţat de ele. Precum gheaţa
îşi pierde duritatea în contact cu
căldura şi se transformă în apă
dulce, la fel inima nestăpânită de
bunăvoie, dacă este expusă la
influenţa ispitelor, chiar atunci
când este statornică, slăbeşte şi
sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea
vieţii după Dumnezeu va deveni
foarte dificilă din cauza apostaziei
generalizate. Apostaţii vor creşte
numeric prin faptul că vor
continua să se numească creştini, şi
în aparenţă se vor purta ca atare,
şi vor putea foarte uşor să-i
persecute pe adevăraţii creştini;
aceşti apostaţi îi vor înconjura pe
creştinii adevăraţi cu nenumărate
curse şi punând la cale maşinaţii
pentru a-i sminti din calea
mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji
pe Dumnezeu, cum spune Sfântul
Tihon de Voronej şi Zadonsk.
Ei vor acţiona împotriva slujitorilor
lui Dumnezeu prin violenţa puterii,
prin calomnie, prin maşinaţii pline
de răutate, prin tot felul de artificii
şi prin persecuţii crude.
Mântuitorul lumii, în timp ce era
persecutat a găsit adăpost într-un
sat obscur şi îndepărtat, Nazaret,
ascunzându-se de Irod, de
cărturarii şi fariseii, de preoţii şi
arhiereii evrei care-L urau; la fel în
vremurile de pe urmă un adevărat
călugăr cu greu va găsi un loc
retras şi necunoscut, pentru a-I
sluji lui Dumnezeu într-o oarecare
libertate şi fără a se lăsa antrenat
de violenţa apostaţilor în slujba lui
Satan. O, vremuri nenorocite! O,
situaţie dezastruoasă! O, disperare
morală, mult mai mare decât
catastrofele materiale şi neînţeleasă
de către oamenii senzuali! O,
catastrofă care începe în timp, dar
nu se termină în timp, ci trece în
eternitate! O, dezastrul dezastrelor
cunoscut numai de către adevăraţii
creştini şi de către adevăraţii
călugări, dar ignorat de către cei
pe care-i loveşte şi înghite.
Martori ai unei asemenea viziuni
duhovniceşti, să facem să se înalţe
din mijlocul flăcărilor ispitelor
această mărturisire de credinţă şi
acest cântec de laudă pe care l-au
cântat cei trei tineri în cuptorul
încins din Babilon. Şi să ne unim în
dragoste cu toată umanitatea
împrăştiată pe faţa pământului şi,
în numele ei, fiindu-i reprezentanţi
în faţa lui Dumnezeu, să înălţăm
această mărturisire de credinţă şi
doxologie, rugându-ne cu umilinţă
pentru noi şi pentru întreaga
omenire: “Binecuvântat eşti,
Doamne, Dumnezeul părinţilor
noştri, şi lăudat şi preaslăvit este
numele Tău în veci. Că drept eşti în
toate câte ai făcut nouă, şi toate
lucrurile Tale sunt adevărate, şi
drepte căile Tale şi toate judecăţile
Tale adevărate. Tu ai dat hotărâri
drepte în toate relele ce ai făcut să
vină asupra noastră şi asupra
cetăţii celei sfinte a părinţilor
noştri, Ierusalimul; Că în adevăr şi
dreptate ai adus acestea peste noi
din pricina păcatelor noastre. Că
am păcătuit, că am făcut
fărădelege, depărtându-ne de la
Tine. Şi am greşit în toate, şi
poruncile Tale n-am ascultat, nici
le-am păzit, nici le-am făcut, după
cum ne-ai poruncit nouă, ca să ne
fie bine. Şi câte ai adus şi ai făcut
nouă în dreaptă judecată sunt. Tu
ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor
noştri, oameni fără de lege şi cei
mai răi dintre nelegiuiţi… Nu ne
părăsi pe noi pentru totdeauna,
pentru numele Tău, şi nu strica
legământul Tău. Şi nu depărta mila
Ta de la noi… Ci cu sufletul zdrobit
şi cu duh umilit să fim primiţi de
Tine… Să nu ne ruşinezi pe noi, ci
fă cu noi după îndurarea Ta şi
după mulţimea milei Tale. Şi ne
scoate pe noi după minunile Tale,
şi dă mărire numele Tău” (Cântarea
celor trei tineri, cap. l, 2-l9).
Referitor la călugării din veacul de
pe urmă, Sfinţii Părinţi ziceau: “în
vremurile de pe urmă, cei ce cu
adevărat vor lucra pentru
Dumnezeu, se vor ascunde cu grijă
de oameni şi nu vor face printre ei
semne şi minuni ca în vremea
noastră, dar ei vor umbla pe calea
cea strâmtă cu mare umilinţă
” (Sfântul Nifon al
Constantinopolului). De fapt care
este în vremea noastră cea mai
sigură cale de mântuire pentru un
călugăr?
Este aceea care îl poate feri de
ispite exterioare şi interioare. Ea
constă, referitor la ispitele
exterioare, în evitarea întâlnirilor şi
conversaţiilor familiare, atât
înăuntrul, cât şi în afara mănăstirii,
în a evita pe cât posibil să ieşi din
mănăstire şi din chilie; în ce
priveşte ispitele interioare, ea stă
în cercetarea şi îndeplinirea
poruncilor Evangheliei sau, ceea ce
înseamnă acelaşi lucru, în
cercetarea şi îndeplinirea voii lui
Dumnezeu (cf. Rom. 12, 2), în
suportarea fără cârtire şi cu
răbdare a suferinţelor îngăduite de
Dumnezeu şi în a recunoaşte cu
inimă sinceră că le meriţi.
Poruncile Evangheliei îl vor învăţa
pe călugăr umilinţa, iar Crucea îl
va duce până la smerenie deplină.
Umilinţa dezrădăcinează din suflet
şi din trup toate patimile păcătoase
şi atrage în suflet harul lui
Dumnezeu. În aceasta stă
mântuirea.

Sf. Ignatie Briancianinov - Farmiturile ospatului